joi, 6 decembrie 2007
Completare
Evident, am uitat sa pun un titlu. :) Si sincer, nu am nici o idee de titlu in momentul asta.
Si oho, vom aveam ce scrie.
Eu sunt Raluca, developer Drama, in aceeasi companie. Fac cam aceleasi lucruri ca si Andrei, numai ca le cam ... dramatizez. :)
Ideea blogului apartine lui Andrei, el e visatorul, si idealistul, eu sunt omul usor panicat, dar manat de aceleasi idealuri.
Evident ca stau de 10 minute si ma uit in ferestruica asta, gandindu-ma ce sa scriu, ce v-ar interesa sa aflati, ce as putea sa impartasesc cu voi. Am vazut ca in stanga sus scrie "create", si mi-a zburat gandul la tot procesul de scriere. Am nevoie de o schema, de o poveste pe care sa v-o spun. Asta e primul blocaj atunci cand incerci sa scrii. Te gandesti, incepi o fraza, te agati de un cuvant de parca ar fi ultima gura pe aer pe care o poti lua, nu gasesti nici o solutie sa mergi inainte, stergi, o iei de la capat, alt abordare, alt cuvant care nu-ti place, pana la urma iti zici, "asta e, scriu inainte pana la partea unde vreau sa ajung, apoi ma intorc si corectez". Si asa incepe, scrii, cuvintele vin navala, ideile incep sa fuga pe pagina, incerci sa le pui pe toate, sa le asezi, sa le combini. In final termini, te uiti in urma si... ce iti zici? "Frate, pe cine incerc sa pacalesc?" :) Suna cunoscut? Asta e scriitorul, mereu se indoieste de sine, mereu rescrie, mereu crede ca nu a spus totul indeajuns de bine. Bun venit in lumea noastra.
Azi am stat la "citirea" de care vorbea Andrei inainte, intamplator e un serial pe care scriu si eu. Iese la sfarsitul lui februarie, sper sa va placa. Si mi-am adus aminte de prima data cand s-a citit un episod scris de mine. Nu va puteti imagina cat eram de stresata. Dumnezeule, ma asezasem pe un scaun, cu toti actorii in jurul mesei, regizori,
producatorul, si incercam sa ma fac invizibila. Mica, mica. Nu ma gandeam decat ca sigur n-o sa le placa, sigur o sa spuna ca e o tampenie, sigur nu o sa rada nimeni (e un sitcom), sigur nu
or sa inteleaga ce am vrut sa zic acolo, sigur or sa vrea sa schimbe povestea (a, frica de modificari,
big subject, il vom dezbate alta data).
Ei bine, si incepe. Prima data au intrebat: "cine a scris episodul asta?". Am ridicat timid mana, ca si cum eram in scoala generala, si m-ar fi intrebat dirigintele cine a spart geamul. Au inceput sa citeasca. Prima pagina, prima replica: am inghetat cand am auzit cuvintele scrise de mine din gura altcuiva. Citesc, pe la jumatatea paginii aud un ras infundat, mai mult un "ha!", ridic usor privirea (nu puteam sa ma uit la ei), ma intorc imediat in pagina, trecem la pagina doi, lumea incepe sa zambeasca, se relaxeaza pe scaun, eu din ce in ce mai incordata. La un moment dat, actorul din rolul principal se opreste inainte sa citeasca replica, si apoi izbucneste in ras. Incerca sa citeasca replica, dar nu poate, pentru ca rade foarte tare, apoi si ceilalti incep sa rada. Nu vreti sa stiti cum eram eu: inghetasem, cu un zambet tamp pe fata, si ii priveam cu rad, citesc replicile, si le place. Nu-mi venea sa cred. Aia a fost cea mai mare recompensa. Scrisesem cam o luna la episodul respectiv, cu modificari, rescrieri, tot tacamul. Nu mai eram sigura de nici un cuvintel din ce era acolo.
Dar satisfactia a venit. Si self esteem-ul a crescut. Doar pana la urmatorul episod, cand aceleasi frici vin peste tine. Dar sunt frici bune, si constructive, care te imping sa fii din ce in ce mai bun in meseria ta.
Si cum bine zicea Andrei, exista oameni care scriu ceea ce vezi tu la televizor. Oameni care isi lasa o particica din ei in fiecare pagina. Suntem putini, dar insistenti. :) Si daca ai un pic de talent, si un geamantan de daruire, poti sa fii si tu cu noi.
Asa ca, lasati orice, si haideti sa scriem seriale de televiziune.
Hai ca v-am plictisit destul. More later. Data viitoare o sa va spun ce inseamna sa lucrezi cu scriitori. It's a life changing experience. :)
Raluca
Eu sunt Raluca, developer Drama, in aceeasi companie. Fac cam aceleasi lucruri ca si Andrei, numai ca le cam ... dramatizez. :)
Ideea blogului apartine lui Andrei, el e visatorul, si idealistul, eu sunt omul usor panicat, dar manat de aceleasi idealuri.
Evident ca stau de 10 minute si ma uit in ferestruica asta, gandindu-ma ce sa scriu, ce v-ar interesa sa aflati, ce as putea sa impartasesc cu voi. Am vazut ca in stanga sus scrie "create", si mi-a zburat gandul la tot procesul de scriere. Am nevoie de o schema, de o poveste pe care sa v-o spun. Asta e primul blocaj atunci cand incerci sa scrii. Te gandesti, incepi o fraza, te agati de un cuvant de parca ar fi ultima gura pe aer pe care o poti lua, nu gasesti nici o solutie sa mergi inainte, stergi, o iei de la capat, alt abordare, alt cuvant care nu-ti place, pana la urma iti zici, "asta e, scriu inainte pana la partea unde vreau sa ajung, apoi ma intorc si corectez". Si asa incepe, scrii, cuvintele vin navala, ideile incep sa fuga pe pagina, incerci sa le pui pe toate, sa le asezi, sa le combini. In final termini, te uiti in urma si... ce iti zici? "Frate, pe cine incerc sa pacalesc?" :) Suna cunoscut? Asta e scriitorul, mereu se indoieste de sine, mereu rescrie, mereu crede ca nu a spus totul indeajuns de bine. Bun venit in lumea noastra.
Azi am stat la "citirea" de care vorbea Andrei inainte, intamplator e un serial pe care scriu si eu. Iese la sfarsitul lui februarie, sper sa va placa. Si mi-am adus aminte de prima data cand s-a citit un episod scris de mine. Nu va puteti imagina cat eram de stresata. Dumnezeule, ma asezasem pe un scaun, cu toti actorii in jurul mesei, regizori,
producatorul, si incercam sa ma fac invizibila. Mica, mica. Nu ma gandeam decat ca sigur n-o sa le placa, sigur o sa spuna ca e o tampenie, sigur nu o sa rada nimeni (e un sitcom), sigur nu
or sa inteleaga ce am vrut sa zic acolo, sigur or sa vrea sa schimbe povestea (a, frica de modificari,
big subject, il vom dezbate alta data).
Ei bine, si incepe. Prima data au intrebat: "cine a scris episodul asta?". Am ridicat timid mana, ca si cum eram in scoala generala, si m-ar fi intrebat dirigintele cine a spart geamul. Au inceput sa citeasca. Prima pagina, prima replica: am inghetat cand am auzit cuvintele scrise de mine din gura altcuiva. Citesc, pe la jumatatea paginii aud un ras infundat, mai mult un "ha!", ridic usor privirea (nu puteam sa ma uit la ei), ma intorc imediat in pagina, trecem la pagina doi, lumea incepe sa zambeasca, se relaxeaza pe scaun, eu din ce in ce mai incordata. La un moment dat, actorul din rolul principal se opreste inainte sa citeasca replica, si apoi izbucneste in ras. Incerca sa citeasca replica, dar nu poate, pentru ca rade foarte tare, apoi si ceilalti incep sa rada. Nu vreti sa stiti cum eram eu: inghetasem, cu un zambet tamp pe fata, si ii priveam cu rad, citesc replicile, si le place. Nu-mi venea sa cred. Aia a fost cea mai mare recompensa. Scrisesem cam o luna la episodul respectiv, cu modificari, rescrieri, tot tacamul. Nu mai eram sigura de nici un cuvintel din ce era acolo.
Dar satisfactia a venit. Si self esteem-ul a crescut. Doar pana la urmatorul episod, cand aceleasi frici vin peste tine. Dar sunt frici bune, si constructive, care te imping sa fii din ce in ce mai bun in meseria ta.
Si cum bine zicea Andrei, exista oameni care scriu ceea ce vezi tu la televizor. Oameni care isi lasa o particica din ei in fiecare pagina. Suntem putini, dar insistenti. :) Si daca ai un pic de talent, si un geamantan de daruire, poti sa fii si tu cu noi.
Asa ca, lasati orice, si haideti sa scriem seriale de televiziune.
Hai ca v-am plictisit destul. More later. Data viitoare o sa va spun ce inseamna sa lucrezi cu scriitori. It's a life changing experience. :)
Raluca
Prima Recompensa
Stau acum (multumesc minunilor tehnologiei) la o "citire" pentru un proiect care ar trebui sa iasa la primavara. Ca sa explic, o "citire" e o repetitie in care toti actorii se aduna in jurul unei mese impreuna cu regizorii, au textele in fata (la nivelul asta inca nu le-au invatat) si il citesc pe roluri. Dupa fiecare scena regizorii si actorii (si scriiitorii, cateodata) discuta care sunt intentiile si rezultatele.
E un concept de sedinta destul de interesant - de destule ori se lasa cu dispute prelungite atunci cand viziunea regizorului nu prea e in sincron cu cea a scriitorilor, dar atunci cand iese bine sala tremura de hohote de ras. Si e foarte satisfacator pentru un scriitor sa se intample asta. Poate credeti ca recompensa vine la difuzare - ei bine nu! De obicei de la scriere la difuzare pot trece luni buna (si peste un an cateodata), iar efortul nu mai e proaspat in minte. In schimb, aici, cand auzi live, din gura actorilor, pentru prima oara, replicile care pana acum existau doar in mintea ta (ma rog, nu in a mea, in cazul asta), si amintirea noptilor tarzii si stoarcerilor de creier e inca vie, sa-i vezi razand la text e foarte bine pentru suflet. Produsul final de multe ori, in drumul lung pe care-l face catre spectator, se indeparteaza de ideea care te-a entuziasmat la inceput. Dar aici, cu actorii la doi metri de tine... e altceva.
Doua posturi intr-o zi... deja e prea mult. Dar imi place ca am ce scrie.
"Ce faci ma acolo?"
Andrei
E un concept de sedinta destul de interesant - de destule ori se lasa cu dispute prelungite atunci cand viziunea regizorului nu prea e in sincron cu cea a scriitorilor, dar atunci cand iese bine sala tremura de hohote de ras. Si e foarte satisfacator pentru un scriitor sa se intample asta. Poate credeti ca recompensa vine la difuzare - ei bine nu! De obicei de la scriere la difuzare pot trece luni buna (si peste un an cateodata), iar efortul nu mai e proaspat in minte. In schimb, aici, cand auzi live, din gura actorilor, pentru prima oara, replicile care pana acum existau doar in mintea ta (ma rog, nu in a mea, in cazul asta), si amintirea noptilor tarzii si stoarcerilor de creier e inca vie, sa-i vezi razand la text e foarte bine pentru suflet. Produsul final de multe ori, in drumul lung pe care-l face catre spectator, se indeparteaza de ideea care te-a entuziasmat la inceput. Dar aici, cu actorii la doi metri de tine... e altceva.
Doua posturi intr-o zi... deja e prea mult. Dar imi place ca am ce scrie.
"Ce faci ma acolo?"
Andrei
Prima pagina
Salut.
Ma regasesc intr-o postura foarte familiara (si poate familiara multora dintre voi) - teroarea paginii unu. Pana acum am lucrat la coperta (layout-ul blogului - stiu, stiu, mai e de lucru) si a fost bine, dar acum ca trebuie sa spun ceva care sa impresioneze adanc si amuzant, ma cuprinde o panica teribila. Probabil de asta cei de la Marketing fac briefuri peste briefuri - e mai usor sa spui ceva cand ai spus-o deja, si doar completezi cuvintele. Dar hai, aer in piept... si muzica violenta.
Boy Sets Fire - "Requiem"
Nu pot sa spun ca locul asta are un scop anume - dar am constatat in ultimii doi ani ca scriitorii (aspiranti sau consacrati) pe care i-am cunoscut sau cu care am lucrat nici macar nu luau in calcul existenta televiziunii ca vehicul al creativitatii lor. Si atunci cand, dupa discutii, ajugeau sa-l recunoasca, ramaneau oarecum suprinsi dandu-si seama ca nimic din pregatirea sau experienta lor nu la dadea nici o informatie despre "cum" sau "unde", cu atat mai putin despre "ce inseamna". Pentru ca scrisul la TV e o experienta diferita de orice altceva ce ati putea incerca - e mult mai dificila, mult mai implicata, si mult diferita ca recompense.
Daca la un film (cazul cel mai frecvent al scriitorilor cu experienta in scenaristica) mintea merge inainte pe o idee care iti acapareaza toate capacitatile creative pentru gasirea solutiei, la un serial creatvitatea trebuie sa se reseteze la fiecare X saptamani - cand problemele se schimba de la episod la episod. Daca un scenariu de film e armata regulata, lucrul la un serial e ca o tabara de antrenament a SAS pierduta in jungla amazoniana - si la finalul "antrenamentului" (atunci cand esti capabil sa functionezi intr-o echipa de scenaristi care scriu un serial) esti ranit, slabit, manjit pe fata cu camuflaj si noroi, dar vei fi sigur ca nimic pe lumea asta (a scenaristicii) nu te mai poate prinde nepregatit. Iar eu sunt sergentul care trebuie sa urle la noii recruti - dar si sa-i care in spate cand e cazul.
Nu m-am putut abtine sa nu dramatizez (deh, meteahna de scriitor), dar, pastrand proportiile (nu tip la nimeni, de exemplu), pricipiile raman adevarate. Si asta face ca multa lume care trece de prima bariera, de a-si dori sa scrie, sa se opreasca intimidati in primele faze ale lucrului. Ni s-a intamplat tuturor - esti convins ca vei sparge, face, sari, construi - dar de fapt compensezi frica de a nu mai fi facut asta inainte. Si cand primul obstacol vine, capata proportii monumentale, iar instictul de conservare iti urla in cap "Ai lucruri mai bune de facut!!!". Si poate e adevarat. Dar cu putin ajutor vezi ca obstacolul e natural, si ca un pas normal in evolutia ta ca scriitor. Iar ajutorul asta, pentru cei cu care lucrez pe proiectele Mediapro, incerc sa-l dau eu.
Si acelasi ajutor voi incerca sa-l oferim (eu si colegii mei) in ast' blog. Articolele pe care vom incerca sa le scrie vor trata probleme comune in marele circ al scrierii unui scenariu - cel putin cele de care ne-am izbit noi. Si asta ma aduce la rugaminte.
Problemele de care m-am izbit, si solutiile (cat or fi de solutii) la ele imi sunt la indemana. Dar nu va limitati la asta. Scrieti, intrebati, injurati. Fie in comentarii (vor fi moderate), fie la dezvoltare@mediapropictures.ro, vom face tot posibilul sa adresam miile de intrebari potentiale din mintea unui scriitor la inceput de drum. Cereti pareri, cometarii, sfaturi legate de partea practica, aduceti pareri, cometarii. Locul asta nu e limitat de afilierea la Mediapro - si nu va fi niciodata. Daca te putem ajuta (intr-o cadrul acestui blog) o vom face fara sa punem conditii. Sun fals? Poate.
Indiferent de cum ar suna, scopul meu e unul singur - ca lumea sa vada si sa stie ca exista optiunea de a fi un scenarist TV. Ca exista oameni (destul de putini, e adevarat) care o fac si in Romania. Si pana la urma, interesul meu e sa fim cat mai multi - pentru ca invariabil voi avea de castigat. Ca developer, dar mai ales ca spectator.
Cu speranta sincera ca am fost coerent
Andrei
Ma regasesc intr-o postura foarte familiara (si poate familiara multora dintre voi) - teroarea paginii unu. Pana acum am lucrat la coperta (layout-ul blogului - stiu, stiu, mai e de lucru) si a fost bine, dar acum ca trebuie sa spun ceva care sa impresioneze adanc si amuzant, ma cuprinde o panica teribila. Probabil de asta cei de la Marketing fac briefuri peste briefuri - e mai usor sa spui ceva cand ai spus-o deja, si doar completezi cuvintele. Dar hai, aer in piept... si muzica violenta.
Boy Sets Fire - "Requiem"
Nu pot sa spun ca locul asta are un scop anume - dar am constatat in ultimii doi ani ca scriitorii (aspiranti sau consacrati) pe care i-am cunoscut sau cu care am lucrat nici macar nu luau in calcul existenta televiziunii ca vehicul al creativitatii lor. Si atunci cand, dupa discutii, ajugeau sa-l recunoasca, ramaneau oarecum suprinsi dandu-si seama ca nimic din pregatirea sau experienta lor nu la dadea nici o informatie despre "cum" sau "unde", cu atat mai putin despre "ce inseamna". Pentru ca scrisul la TV e o experienta diferita de orice altceva ce ati putea incerca - e mult mai dificila, mult mai implicata, si mult diferita ca recompense.
Daca la un film (cazul cel mai frecvent al scriitorilor cu experienta in scenaristica) mintea merge inainte pe o idee care iti acapareaza toate capacitatile creative pentru gasirea solutiei, la un serial creatvitatea trebuie sa se reseteze la fiecare X saptamani - cand problemele se schimba de la episod la episod. Daca un scenariu de film e armata regulata, lucrul la un serial e ca o tabara de antrenament a SAS pierduta in jungla amazoniana - si la finalul "antrenamentului" (atunci cand esti capabil sa functionezi intr-o echipa de scenaristi care scriu un serial) esti ranit, slabit, manjit pe fata cu camuflaj si noroi, dar vei fi sigur ca nimic pe lumea asta (a scenaristicii) nu te mai poate prinde nepregatit. Iar eu sunt sergentul care trebuie sa urle la noii recruti - dar si sa-i care in spate cand e cazul.
Nu m-am putut abtine sa nu dramatizez (deh, meteahna de scriitor), dar, pastrand proportiile (nu tip la nimeni, de exemplu), pricipiile raman adevarate. Si asta face ca multa lume care trece de prima bariera, de a-si dori sa scrie, sa se opreasca intimidati in primele faze ale lucrului. Ni s-a intamplat tuturor - esti convins ca vei sparge, face, sari, construi - dar de fapt compensezi frica de a nu mai fi facut asta inainte. Si cand primul obstacol vine, capata proportii monumentale, iar instictul de conservare iti urla in cap "Ai lucruri mai bune de facut!!!". Si poate e adevarat. Dar cu putin ajutor vezi ca obstacolul e natural, si ca un pas normal in evolutia ta ca scriitor. Iar ajutorul asta, pentru cei cu care lucrez pe proiectele Mediapro, incerc sa-l dau eu.
Si acelasi ajutor voi incerca sa-l oferim (eu si colegii mei) in ast' blog. Articolele pe care vom incerca sa le scrie vor trata probleme comune in marele circ al scrierii unui scenariu - cel putin cele de care ne-am izbit noi. Si asta ma aduce la rugaminte.
Problemele de care m-am izbit, si solutiile (cat or fi de solutii) la ele imi sunt la indemana. Dar nu va limitati la asta. Scrieti, intrebati, injurati. Fie in comentarii (vor fi moderate), fie la dezvoltare@mediapropictures.ro, vom face tot posibilul sa adresam miile de intrebari potentiale din mintea unui scriitor la inceput de drum. Cereti pareri, cometarii, sfaturi legate de partea practica, aduceti pareri, cometarii. Locul asta nu e limitat de afilierea la Mediapro - si nu va fi niciodata. Daca te putem ajuta (intr-o cadrul acestui blog) o vom face fara sa punem conditii. Sun fals? Poate.
Indiferent de cum ar suna, scopul meu e unul singur - ca lumea sa vada si sa stie ca exista optiunea de a fi un scenarist TV. Ca exista oameni (destul de putini, e adevarat) care o fac si in Romania. Si pana la urma, interesul meu e sa fim cat mai multi - pentru ca invariabil voi avea de castigat. Ca developer, dar mai ales ca spectator.
Cu speranta sincera ca am fost coerent
Andrei
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
