Si oho, vom aveam ce scrie.

Eu sunt Raluca, developer Drama, in aceeasi companie. Fac cam aceleasi lucruri ca si Andrei, numai ca le cam ... dramatizez. :)
Ideea blogului apartine lui Andrei, el e visatorul, si idealistul, eu sunt omul usor panicat, dar manat de aceleasi idealuri.

Evident ca stau de 10 minute si ma uit in ferestruica asta, gandindu-ma ce sa scriu, ce v-ar interesa sa aflati, ce as putea sa impartasesc cu voi. Am vazut ca in stanga sus scrie "create", si mi-a zburat gandul la tot procesul de scriere. Am nevoie de o schema, de o poveste pe care sa v-o spun. Asta e primul blocaj atunci cand incerci sa scrii. Te gandesti, incepi o fraza, te agati de un cuvant de parca ar fi ultima gura pe aer pe care o poti lua, nu gasesti nici o solutie sa mergi inainte, stergi, o iei de la capat, alt abordare, alt cuvant care nu-ti place, pana la urma iti zici, "asta e, scriu inainte pana la partea unde vreau sa ajung, apoi ma intorc si corectez". Si asa incepe, scrii, cuvintele vin navala, ideile incep sa fuga pe pagina, incerci sa le pui pe toate, sa le asezi, sa le combini. In final termini, te uiti in urma si... ce iti zici? "Frate, pe cine incerc sa pacalesc?" :) Suna cunoscut? Asta e scriitorul, mereu se indoieste de sine, mereu rescrie, mereu crede ca nu a spus totul indeajuns de bine. Bun venit in lumea noastra.

Azi am stat la "citirea" de care vorbea Andrei inainte, intamplator e un serial pe care scriu si eu. Iese la sfarsitul lui februarie, sper sa va placa.  Si mi-am adus aminte de prima data cand s-a citit un episod scris de mine. Nu va puteti imagina cat eram de stresata.  Dumnezeule, ma asezasem pe un scaun, cu toti actorii in jurul mesei, regizori,
producatorul, si incercam sa ma fac invizibila. Mica, mica. Nu ma gandeam decat ca sigur n-o sa le placa, sigur o sa spuna ca e o tampenie, sigur nu o sa rada nimeni (e un sitcom), sigur nu 
or sa inteleaga ce am vrut sa zic acolo, sigur or sa vrea sa schimbe povestea (a, frica de modificari, 
big subject, il vom dezbate alta data).
Ei bine, si incepe. Prima data au intrebat: "cine a scris episodul asta?". Am ridicat timid mana, ca si cum eram in scoala generala, si m-ar fi intrebat dirigintele cine a spart geamul. Au inceput sa citeasca. Prima pagina, prima replica: am inghetat cand am auzit cuvintele scrise de mine din gura altcuiva. Citesc, pe la jumatatea paginii aud un ras infundat, mai mult un "ha!", ridic usor privirea (nu puteam sa ma uit la ei), ma intorc imediat in pagina, trecem la pagina doi, lumea incepe sa zambeasca, se relaxeaza pe scaun, eu din ce in ce mai incordata. La un moment dat, actorul din rolul principal se opreste inainte sa citeasca replica, si apoi izbucneste in ras. Incerca sa citeasca replica, dar nu poate, pentru ca rade foarte tare, apoi si ceilalti incep sa rada. Nu vreti sa stiti cum eram eu: inghetasem, cu un zambet tamp pe fata, si ii priveam cu rad, citesc replicile, si le place. Nu-mi venea sa cred. Aia a fost cea mai mare recompensa. Scrisesem cam o luna la episodul respectiv, cu modificari, rescrieri, tot tacamul. Nu mai eram sigura de nici un cuvintel din ce era acolo.
Dar satisfactia a venit. Si self esteem-ul a crescut. Doar pana la urmatorul episod, cand aceleasi frici vin peste tine. Dar sunt frici bune, si constructive, care te imping sa fii din ce in ce mai bun in meseria ta.
Si cum bine zicea Andrei, exista oameni care scriu ceea ce vezi tu la televizor. Oameni care isi lasa o particica din ei in fiecare pagina. Suntem putini, dar insistenti. :) Si daca ai un pic de talent, si un geamantan de daruire, poti sa fii si tu cu noi.
Asa ca, lasati orice, si  haideti sa scriem seriale de televiziune.

Hai ca v-am plictisit destul. More later. Data viitoare o sa va spun ce inseamna sa lucrezi cu scriitori. It's a life changing experience. :)

Raluca